SINDROMUL NU. Americanii și traumele lor. Cum se raportează armata SUA la rănile invizibile ale Afganistanului. VIDEO

Le-am spus americanilor că noi, românii, nu avem niciun diagnostic de stres posttraumaric în mediul militar. Răspunsul primit: imposibil. Dincolo de acest răspuns însă, am încercat să aflăm cum se discută la momentul actual în Statele Unite despre stres posttraumatic în mediul militar. Într-un interviu acordat gândul în Atlanta, SUA, doctorul Paul Fink, fost președinte al Asociației Americane de Psihiatrie vorbește despre problema etichetării și neverbalizării traumelor militare, dar și despre istoricul stresului posttraumatic. Din Kabul, Afganistan, Martin Kuz, jurnalist american care scrie pentru ziarul militar independent Stars and Stripes, descrie modalitățile în care armata, militarii și jurnaliștii americani se raportează la stresul posttraumatic, dar și cum fac soldații față misiunii din Afganistan.

Documentarul traumelor invizibile ale Armatei române

Sindromul NU, dublă negație: „În mod cert, nu”

În 2012, armata Statelor Unite a pierdut, pentru prima oară, mai mulți ofițeri activi din cauza sinuciderilor decât în misiunea din Afganistan: 349 de soldați s-au sinucis, 229 au fost uciși în Afganistan. Până la 20% dintre soldații americani care au fost în Irak și Afganistan au simptomele stresului posttraumatic (tulburare recunoscută abia după Războiul din Vietnam) și doar jumătate dintre ei se tratează (studiu RAND Corporation).

Prin comparație, aproximativ 8% dintre militarii canadieni mobilizați în Afganistan între 2001 și 2008 au fost diagnosticați cu stres posttraumatic, britanicii au o rată estimată la 4% și 2,9% dintre germanii mobilizați în Afganistan între 2009 și 2010 sufereau, la un an după întoarcere, de TSPT (se crede că 45% dintre cazurile de TSPT din Armata germană rămân nediagnosticate și netratate).

Dacă vrem să comparăm datele de mai sus cu absența datelor din Armata română, trebuie să luăm în calcul diferențele culturale, de misiune (combatanta, non-combatantă), de selecție și pregătire a militarilor, de media de vârstă, numărul lor de misiuni etc.

Noi nu avem astfel de statistici, pentru că nu avem un asemenea diagnostic în lumea medicală, cu toate că, spune Armata, care dezavuează astfel de comparații, învățăm din experiențele altora. Întrebat dacă e statistic posibil ca, de-a lungul a mai bine de un deceniu, cu circa 30.000 de militari trimiși în Irak și Afganistan, 23 de morți și peste 130 de răniți, nimeni să nu fie diagnosticat cu PTSD, dr. Paul Fink răspunde: „Nu. În mod cert, nu”.

Fostul președinte al Asociației Americane de Psihiatrie: „Am avut această tulburare în toate războaiele”

Expertul american amintește că, deși tulburarea de stres posttraumatic a fost recunoscută abia după războiul din Vietnam, ea are, sub diversele nume pe care le-a purtat, o istorie bogată: „După Primul Război Mondial, i s-a spus șocul obuzului. După cel de-al Doilea Război Mondial, i s-a spus oboseala de luptă. Pe urmă, după Războiul din Vietnam, a devenit stresul posttraumatic (TSPT sau PTSD, în abrevierea de limbă engleză, n.red.)”.

Dr. Fink subliniază că, într-o formă sau alta, stresul posttraumatic a existat în fiecare război. „Am avut această tulburare în toate războaiele, pe tot parcursul secolului XX. Lupta, partea combatantă, îi face pe oameni să resimtă un anumit stres. Iar acest lucru crește riscul de PTSD comparativ cu situația în care nu ai fi într-o zonă combatantă”.

Dr. Paul Fink // FOTO: Gândul

„Nu o să spună niciunul ‘am stres posttraumatic””

Una dintre principalele probleme asociate stresului posttraumatic, care derivă tocmai din simptomele tulburării – izolarea, imposibilitatea de a verbaliza trauma etc. -, este că, de multe ori, militarii nu vor să vorbească despre experiențele din misiune. Acest refuz împiedică tocmai procesarea traumei. „Ar fi minunat dacă ar vorbi. Trebuie să vorbească despre ce li s-a întâmplat. Nu trebuie să spună că au trecut printr-o traumă, nu trebuie să vorbească despre stres, dar trebuie să spună că o anumită experiență i-a tulburat”, spune Paul Fink, continuând cu un exemplu: „au intrat într-un sat cu mitraliere. Li s-a ordonat să tragă și nu le-a plăcut ce au făcut. Au fost tulburați de ceea ce s-a întâmplat: copii fugind care-ncotro, femei rănite. Ei folosesc termeni precum ‘deranjat”, ‚tulburat”, ‚preocupat”. Nu o să spună niciunul ‚am TSPT””, explică doctorul.

„Ajung să își bată soțiile, copiii, câinii, ucid, jefuiesc”

Specialistul american mai povestește, în interviul acordat gândul, că există și forme mai ușoare de TSPT, în care persoanele nu suferă foarte tare. „Dar, de cele mai multe ori, (militarii, n.red.) au multe probleme din cauza PTSD. Un simptom este că devin violenți acasă. Se întorc și ajung să își bată soțiile, copiii, câinii, ucid, jefuiesc, își asumă roluri pe care nu le-au avut niciodată”, spune fostul președinte al Asociației Americane de Psihiatrie. Alte simptome în baza cărora se pune diagnosticul de stres posttraumatic sunt coșmarurile și retrăirea evenimentelor traumatice. „Îți revin acele amintiri de multe ori, vezi evenimentul în fața ochilor tăi: cum este ucis un copil dintr-un sat, cum îți moare un prieten. Foarte multe lucruri care sunt traumatizante nu sunt considerate de acești militari drept traumatizante, deși îi supără foarte tare, îi fac să devină încordați, anxioși”, mai spune dr. Fink.

Jurnalist american în Kabul: Discursul s-a maturizat

Cu toate că punctul de reper în ceea ce privește stigmatizarea și stereotipizarea stresului posttraumatic rămân Statele Unite, unde cazurile excepționale (vezi Robert Bales, Afganistan) sunt senzaționalizate în presă, Martin Kuz, jurnalist pentru Stars and Stripes, care lucrează la un proiect legat de sănătatea mintală a militarilor americani din Afganistan, consideră că discursul mediatic american despre s-a maturizat. Și armata SUA și-a schimbat, constrânsă de consecințele netratării tulburării, abordarea, mai spune ziaristul. „Afganistan și Irak au făcut armata americană mult mai deschisă în ceea ce privește problemele de sănătate mintală în general și stresul de luptă și stresul posttraumatic în special”, consideră Kuz.

Martin Kuz // FOTO: The Carter Center, SUA

Odată cu aceste schimbări de abordare, și modalitățile de tratare au devenit tot mai diversificate, pentru a se potrivi nevoilor cât mai multor militari: de la terapie prin realitate virtuală, terapie cu căței, dezvoltarea tratamentului medicamentos etc.

Presa a devenit și ea mai atentă, spune el: „De-a lungul ultimilor 5 – 6 ani, cred că a avut loc o creștere dramatică în acoperirea mediatică a subiectelor legate de stres posttraumatic și tulburări derivate”. Un prim motiv pentru acest interes crescut, spune el, este durata mare a războaielor din Irak și Afganistan. După atâția ani, presa a început să arate că soldații care se întorc acasă trebuiau să se readapteze la viețile lor de dinainte, să se reintegreze, dar nu reușeau să facă asta din cauza „rănilor invizibile”.

„Cu lecția Vietnamului în spate, cred că reporterii și-au dat seama că soldaților nu le va fi deloc ușor cu readaptarea și au vrut să se uite cu atenție la ce se întâmplă cu acești oameni”, consideră jurnalistul de la Stars and Stripes, ziar militar independent de armata SUA.

„Presa a început să se uite cu mai multă atenție”

Dincolo de aceste lecții, au existat și învățămintele trase din câteva cazuri tragice intens mediatizate – soldați care s-au sinucis, care au ucis civili intenționat, fapte care au fost puse ulterior pe seama stresului posttraumatic și a altor tulburări derivate. „Presa a început să se uite cu mai multă atenție la modul și măsura în care soldații făceau față războaielor din Irak și Afganistan – ce fel de simptome prezentau, efectele stresului posttraumatic nu numai asupra lor, dar și a familiilor lor. Un factor important pentru creșterea interesului mediatic pentru stres posttraumatic cred că a fost și un studiu publicat acum 3-4 ani, de o grupare numită RAND Corporation. Sondajele efectuate de ei au arătat că, dintre soldații care se întorceau acasă din Irak și Afganistan, aproximativ 1 din 5 prezintă simptome ale stresului posttraumatic și tulburări înrudite. Aceste statistici au atras, cred, foarte mult atenția presei și mult mai mulți jurnaliști s-au uitat în comunitățile lor la cazurile soldaților care se întorceau acasă și la problemele lor”, explică Martin Kuz. Un efect important în reducerea stereotipurilor și a stigmatului asociat TSPT a fost și că diverși lideri militari au vorbit public despre propriile probleme cu stresul posttraumatic.

Nu e indiferență, e necunoaștere

„Datorită acestei mediatizări, aș spune că există, în societatea americană, o mai bună informare, nu numai din era Vietnam, dar și din ultimul deceniu. Americanii au devenit mult mai conștienți că soldații se luptă cu stresul posttraumatic”, mai spune Kuz, care atrage, însă, atenția asupra nevoii de contextualizare. Foarte important, SUA au un sistem voluntar de înrolare – mai puțin de 1% din populație poartă uniformă militară. „Tocmai pentru că este vorba despre un procent atât de mic, populația nu este încă foarte sensibilă la problemele soldaților. Nu cred că e vorba despre indiferență, ci de necunoașterea a cât de mult stresul posttraumatic poate afecta mintea și ce efecte dramatice poate avea asupra vieții unei persoane”, consideră jurnalistul american, care a petrecut mult timp alături de militarii aflați în misiune.

Anonimatul cazurilor fericite

O problemă semnalată de Kuz în felul în care se vorbește despre stres posttraumatic în SUA este că nu există interes pentru cazurile în care soldații își revin și își refac viața. „Realitatea este că cei mai mulți dintre cei care dezvoltă stresul posttraumatic își revin, iar aceste povești de succes au fost neglijate de presă, de unde cred că nici populația americană nu este conștientă de acest scenariu”, susține Kuz.

Tocmai pentru că stresul posttraumatic a fost, mai ales din cauza Vietnam și a Sindromului Golfului, o problemă atât de mare pentru armata SUA, oficialii americani și-au schimbat ușor abordarea. Au angajat mai mulți psihologi, psihiatri și terapeuți care să meargă în zonele de război. De asemenea, au clinici specializate chiar și în bazele americane din aceste zone. „Armata a abordat problema în mare pentru că a conștientizat că stresul posttraumatic la întoarcerea acasă este considerabil și, în unele cazuri, foarte grav”, mai povestește, din Kabul, jurnalistul american.

Cu toate că gradul de conștientizare a problemei stresului posttraumatic a crescut în SUA, oamenii, la fel ca peste tot în lume, inclusiv în România, tind să creadă că este o chestiune care are de-a face doar cu armata. În schimb, accidentele (în special de circulație), doliul și catastrofele naturale sunt printre principalele cauze de TSPT peste tot în lume.

„Cred că rămâne frica”

Deși există o schimbare ușoară de perspectivă, de mentalitate, problemele care împiedică diagnosticarea și tratatrea TSPT nu sunt nici pe departe rezolvate: „Nu știu dacă soldații sunt convinși că pot cere ajutorul fără vreun fel de repercursiuni asupra carierei lor militare. Cred că rămâne încă frica de astfel de efecte adverse. Dincolo de asta, este frica de a arăta vreun fel de vulnerabilitate în armată. Cultura militară încă înseamnă că un soldat trebuie să fie dur, puternic, să depășească situații dificile. Când această cultură este inoculată, devine greu pentru militari să recunoască faptul că au probleme din cauza stresului de luptă. Încă nu recunosc că toată lumea are nevoie de ajutor – iar acesta este un lucru dificil pentru un soldat”, povestește jurnalistul, care nu se declară foarte încrezător că militarii americani vor înțelege că nu dau dovadă de slăbiciune dacă cer ajutor.

Stigmatul

„Nu putem să spunem că nu există un stigmat”, adaugă Martin Kuz.

La fel cum ne-au povestit și românii că fac, una dintre modalitățile în care militarii americani aflați în misiune fac față stresului de luptă este chiar interacțiunea – vorbesc între ei despre ce se și li se întâmplă. Uneori, aceasta este și măsura pe care armata americană o recomandă și o consideră cea mai potrivită. Militarii se simt în largul lor să discute cu colegi decât cu superiorii sau cu specialiști. Deși există un prag până la care sunt dispuși să meargă cu discuțiile despre trăirile lor, astfel de interacțiuni alungă și sentimentul singurătății, al izolării, care este foarte des întâlnit în rândul soldaților.

Timpul petrecut alături de militarii aflați în misiune îți aduce, uneori, și încrederea lor. Chiar și încrederea de a-ți vorbi despre emoțiile lor.

„Am întâlnit soldați extrem de deschiși pe tema stresului de luptă sau a problemelor pe care le-au avut în timpul misiunii în Afganistan. Fiind un jurnalist care își petrece destul de mult timp alături de soldații americani din Afganistan, am avut de-a face cu mulți soldați care mi-au vorbit despre problemele pe care le-au avut sau le aveau – de la pierderea unui coleg, la dificultăți în relația de acasă, oboseala misiunii, dorul de casă -„, povestește Kuz, care ne spune că, din ce a văzut în Afganistan, dar și în SUA, apar tot mai mulți soldați care vor să ajute la reducerea stigmatului sau a temerilor resimțite de unii militari în a vorbi despre traumele lor. „Mai ales soldații mai în vârstă, care, spre exemplu, au suferit de stres posttraumatic în trecut și s-au întors în Afganistan și au simțit că au reușit să treacă peste problemele din trecut. Astfel, încearcă să le arate soldaților mai tineri că nu au de ce să se simtă rușinați dacă cer ajutor profesional – dimpotrivă, e un semn de tărie”, spune jurnalistul.

În prezent, Martin Kuz lucrează la un proiect despre modalitățile în care soldații americani fac față misiunii din Afganistan. De la poveștile psihologilor, psihiatrilor, preoților militari care încearcă să reducă problemele legate de stresul de luptă, la prezentarea fricii care încă există în rândul militarilor de a cere ajutor de specialitate când au o problemă de ordin emoțional sau psihic. Primul articol din seria semnată de Martin Kuz în Stars and Stripes poate fi citit AICI.